Manualele de istorie între educație națională și educație europeană

 

Acad. Dan Berindei

București

 

Manualul reprezintă un instrument indispensabil în opera de formare a unui tânăr. Într-o circulară a Eforiei școalelor din Țara Românească în perioada regulamentară se arăta că elevii fără manuale „își pierd vremea în zadar”, că ei nu merg la școală „numai ca să fie profesorul doică”, ci ca să învețe și că fără cărți „ce învățătură li se poate da?”[1].

Neîndoielnic, manualul a avut și are menirea de întregi munca de predare și trasmitere a învățătorului sau profesorului, de a o secunda sau de a o completa și uneori sistematiza – când dacălul în cauză nu are un nivel corespunzător – și de a împlini lipsa timpului suficient de predare. Totodată, manualul ajută la o transmitere paralelă și în parte uniformă a cunoștințelor, contribuind la integrarea socială, națională, europeană și aș spune umană a copilului ori a tânărului. Faptul că aceleași cunoștințe sunt comunicate pe această cale contribuie la formarea, evident diferențiată, în funcție de nivelul, aptitudinile și preferințele celui care este supus procesului de învățătură, dar, în același timp, o bază de pornire în bună măsură similară a acestui proces, reflectată în manual, determină formarea integrată și nu doar individuală a celui în cauză.

Manualele, în ceea ce privește pe români, au reprezentat, de la începuturile epocii lor moderne, instrumente prin intermediul cărora ei s-au integrat într-un proces educațional general, european și pe de altă și un mijloc de coagulare și apropiere națională și aceasta, deși ei erau răspândiți în țări  diferite. De la cele dintâi abecedare, tipărite la Alba Iulia în 1699[2], la Râmnicu Vâlcea în 1726 (realizat sub ocupația austriacă a Olteniei), la Cluj în 1744, la Râmnicu Vâlcea în 1749, s-a ajuns la abecedarul tipărit la Iași în 1755, larg răspândit și în Transilvania și reeditat în 1771 la Viena[3], la cel de la Blaj din 1760[4]. Deosebit de important a fost apoi în 1777 abecedarul Felbinger, tipărit în 10 000 de exemplare, care a cunoscut și alte două ediții, în 1781 și în 1806, ultima tipărită la Buda[5]

Abecedarele din acea epocă, manual de bază, punctul de pornire al procesului de învățământ, circulau pe întreg teritoriul locuit de români, fapt deosebit de important. Dacă împărăteasa Maria Tereza a interzis importul de cărți din Țara Românească în 1746 – determinată la aceasta din motive confesionale, pentru a stăvili acțiunile orotdoxe în Transilvania, unde fusese creată Biserica greco-catolică, considerată, în acel moment, de Curtea de la Viena, ca singura a românilor ardeleni și din nou în 1768, când a oprit importul din „provinciile străine”[6], îl vedem, dimpotrivă, în 1795, pe domnul Alexandru Moruzi al Țării Românești dispunând libera intrare a cărților din Transilvania,  tipărite „în limba rumânească”, inclusiv a manualelor[7]. Un rol catalizator în privința transmiterii către tineretul românesc de pretutindeni a cunoștințelor în limba sa l-a avut tipografia din Buda, începând din 1797, când, cumpărând tipografia lui Kürzbock de la Viena, Ștefan Novacovici a strămutat-o Ungaria[8] și când această tipografie și-a demonstrat deosebita utilitate nu numai pentru românii din Imperiu, dar și pentru cei de la Sud și Răsărit de Carpați. Cartea românească  tipărită la Buda a satisfăcut și cerințe din Principate, uneori a rezultat din strădania cărturarilor de dincoace de munți ori a fost realizată cu sprijinul unor boieri luminați; a fost astfel cazul Povățuitorului tinerimii către adevărata și dreapta cetire, atribuit lui Gheorghe Lazăr, dar care s-a demonstrat că nu-i era autor, și a cărei publicare a fost întemeiată pe sprijinul bănesc al marelui boier muntean Grigore Băleanu, prezent, între altele, și în evenimentele din 1821[9].

Dar, încă de atunci, aceste manuale au reprezentat și o punte europeană. Neîndoielnic că în intențiile ei, Curtea de la Viena încuraja o unificare culturală înăuntrul Imperiului și la aceasta contribuia, nu în mică măsură, faptul că copiii aparținând diverselor etnii porneau de la baze comune. Dar s-au mai adăugat și alte punți, în 1783, sasul Martin Hochmeister a transliterat abecedarul oficial de la Viena în germană și română și în același an a apărut la Blaj, prin strădania lui Gheorghe Șincai, un abecedar bilingv româno-german[10]. Semnificativ pentru această interconexiune culturală și interetnică este și faptul că abecedarul lui Hochmeister a fost retipărit la București, în 1847, în tipografia Kopainig, într-o ediție maghiaro-germană, destinată, neîndoielnic, copiilor germanilor și maghiarilor stabiliți în acea vreme în Țara Românească[11]. Și mai important a fost tipărirea în 1796, la Blaj, a unui abecedar realizat de Șincai în patru limbi – latina, româna, maghiara și germana[12].

Istoria și-a câștigat treptat „dreptul de cetate” și însemnătatea și locul ocupat de ea în procesele formative din învățământ a sporit mai ales în același veac al XVIII-lea. Istoria universală a reprezentat în această privință o altă punte integratoare, de altfel accentuată de faptul că, timp de decenii, ea a fost predată în temeiul unor manuale străine. Această utilizare a manualelor străine a asigurat în toate domeniile europenizarea învățământului. De pildă, în 1795, episcopul Amfilohie Hotineanul a tipărit la Iași un manual de matematică prelucrat după lucrarea italianului Aleessandro Conti și unul de geografie, care, deși îmbogățit de ierarh, avea la temei o traducere din Charles Buffier[13]. Revenind la istorie, semnificativ era și faptul că în învățământul „mai înalt” din spațiile românești istoria universală era predată cu ajutorul acelorași manuale de limbi străine. Cum bine s-a remarcat cândva, la Academiile domnești din București și Iași se utilizau „traduceri după tot ce a produs mai bun literatura didactică occidentală în toate domeniile: filosofie, științe exacte, istorie și geografie”[14]. De altfel, profesorii acestor Academii au avut o deschidere „modernizatoare” și europeană. Unul din directorii Academiei ieșene, Iosip Mesiodax declara: „să înceteze acea ideie preconcepută că numai ceea ce ne-a dat antichitatea greacă este bun, Europa de astăzi întrece în înțelepciune până și vechea Eladă”[15]. În ceea ce privește istoria, erau interpretați istoricii clasici ai Antichității. Dintre istoricii epocii lor, profesorii Academiilor vor utiliza și traduce lucrările lui Charles Rollin, ale abatelui Millot ori ale lui Anquetil; a fost folosită și tradusă și Istoria universală a lui G.G.Bredow, tipărită în 1828, în limba greacă la București, operă tradusă mai târziu și în limba română[16]. La  Blaj s-au utilizat, de asemenea, manualele lui Rollin și ale abatelui Millot, adăugându-se și cele ale lui J-.Chr.Gatterer și G.Pray[17]. În orice caz, utilizarea în învățământul înalt al românilor atât din Principate cât și din Transilvania a unor manuale similare merită a fi reținută!

Din trupul istoriei universale, ca un fenomen reflectând și procesele de formare ale națiunii moderne, s-a dezvoltat domeniul nou, pentru învățământ, al unei istorii a românilor. La Blaj au fost utilizate în această privință Scurta cunoștință a istoriei românilor a lui Samuil Micu, rămasă în manuscris până acum câteva decenii și, de asemenea, din 1812, Istoria pentru începutul românilor în Dacia a lui Petru Maior[18]. Ar trebui, poate, adăugat, că predarea acestei istorii naționale s-a făcut pe răspunderea conducerii școlii, deoarece în acea vreme un episcop catolic cu drept de control asupra instituției de la Blaj afirmase: „Historia este oculus mundi ideoque valachis interdicenum est hoc studium”[19].  De altfel, încă în deceniul  al patrulea al secolului trecut, prefectul Iosif Wenzel pusese o rezoluție pe o petiție a românilor brașoveni ortodocși care se plângeau că nu le erau admiși copiii în învățământul liceal săsesc: „...vouă neuniților nu vi se dă voie să faceți școli mai mari decât numai în care să învățați a citi, a scrie și cele patru operațiuni”[20] .

În august 1818, în Înștiințarea sa către „de toată cinstea vreadnică tinerime”, punând temei unui învățământ național în Țara Românească, Gheorghe Lazăr a așezat printre „matemiile” – materiile! – ce urmau a fi predate, în noua școală: „Retorica și istoria neamului cu a patriei dinpreună și alte științe ce sunt de trebuință spre înțelesul acestora”[21]. Istoriei naționale îi era astfel creat un statut, într-unul din statele autonome românești, de către un transilvănean, care izbutise să câștige sprijinul marei boierimi naționale în anii de sfârșit ai regimului fanariot și totodată ea urma să acopere întregul neam, indiferent de hotarele care-l despărțeau în acea vreme în cuprinsul  sau sub dominația a trei imperii. Cu toate acestea, nu exista încă un manual propriu zis al istoriei naționale și în privința predării pe primul loc rămânea istoria universală. În orice caz, în 1828, olteanul Grigore Pleșoianu a tipărit la Sibiu Cele dintâi cunoștințe, lucrare definită chiar de cel ce a slujit școala de la Cerneți, ca o „cărticică așa de folositoare și într-aceeași vreme și desfătătoare”. Era vorba de fapt de o antologie, tradusă din limba franceză și „adăugată”, care nu avea decât 158 p., dar în care își avea locul, fie și eliptic, și istoria universală și cea națională[22].

Principatele, în pofida evidentei tentative de pregătire a anexării lor de către Rusia, au trecut, la începutul deceniului al patrulea, trebuie mărturisit, datorită aceleiași puteri, dar mai ales personalității deosebite a generalului Kiseleff, la începuturile modernizării lor și efectul în domeniul învățământului a fost benefic, inclusiv în privința istoriei. În cadrul Academiei Mihăilene și a Colegiului Sfântul Sava s-a realizat un învățământ la un  nivel competitiv european; de altfel, dacă în epocă numeroși  tineri  și-au putut desăvârși pregătirea intelectuală peste hotare, nu trebuie uitat nici intelectualii, care, mai ales din considerente materiale, nu au putut face același lucru, dar care, totuși, s-au încadrat procesului de constituire a statului modern, în deceniile următoare,  cu contribuții însemnate.

Încă din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, au fost editate o serie de manuale, inclusiv în domeniul istoriei, meritul principal revenind lui Gheorghe Săulescu și lui Florian Aaron. S-a avut în vedere istoria universală și chiar istoria Rusiei[23] – materie care sugera intențiile vremelnicei stăpâniri –, în 1835 Gheorghe Săulescu realizând chiar o istorie universală în două tomuri, la care se va adăuga și Tabloul hronologic al lui Gheorghe Asaki, privind istoria „veche și nouă” a Moldovei, care, până la tipărirea Manualului de Istoria Principatului Moldovei a lui I. Albineț, în 1845, avea să fie de fapt cel dintâi manual și căruia, neîndoielnic, trebuie să-i adăugăm sinteza într-adevăr națională a lui Kogălniceanu, tipărită la Berlin, care însă nu avea un scop didactic. Semnificativ este și faptul – demonstrând complexitatea unui proces de învățământ și însemnata componentă a istoriei universale în cadrul

acestuia – că în în vara anului 1838 se constata că în școlile publice moldovene se predau, după manuscrise, o Istorie a Moldovei, Istoria statelor nordice, un Catehism al istoriei universale, o Istorie a Rusiei și o Istorie a Turciei, toate datorate lui Albineț[24]. Reieșea însă din nou accentul ce era pus pe zona istoriei generale cuprinzând copleșitoarea putere protectoare din acea vreme!

În Țara Românească s-a desfășurat un proces paralel al cărui protagonist a fost transilvanul Florian Aaron. Cel care avea să acorde atenția sa istoriei naționale, așezând-o definitiv în procesul de învățământ și în haine didactice, s-a intitulat cu mândrie „profesor de istorie generală a lumii” ori, prescurtat, „profesor de istorie generală” și totodată el a creat, prin activitatea sa, didactică și publicistică, o legătură, atât de firească, între cadrul universal și cel național. Aaron avea să tipărească, succesiv, Elementuri de Istoria Sfântă a legii vechi și a celii nouă, trasă din Biblie și Evanghelie sau Prescurtare de Testamentul cel vechi și cel nou, în 1835, Idee repede de istoria Prințipatului Țării Rumânești, în trei tomuri (1835, 1837, 1838), sintetizată, în 1839, în Manual de istoria principatului României, de la cele dintâi vremi istorice până în zilele de acum și, în 1845, Elemente de istoria lumii pentru trebuința tinerimei începătoare din așezămintele de învățătură și creștere publice și private[25]. Aaron a răspuns astfel necesităților didactice legate de predarea istoriei în cadre moderne în Țara Românească, răspunzând totodată atât necesității de a se pune la dispoziția copiilor și tinerilor intrumentele de cunoaștere a istoriei generale, dar și celei naționale[26].

De atunci și până astăzi, învățământul istoriei în școli cu cele două componente – istoria universală și cea națională – a cunoscut la români, ca la toate națiunile în epocă, un curs ireversibil și constant. Este destul să amintim, pentru primele decenii ale celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, rolul pe care l-au avut mai ales manualele realizate de August Treboniu Laurian, al cărui interes „universal” era centrat mai ales pe istoria Romei și cele ale lui V.A. Urechiă, pentru a mai arăta că în opera de înfăptuire a manualelor se vor găsi angajați, necontenit, timp de aproape un veac, cei mai de seamă reprezentanți ai istoriografiei naționale, lucru vădit cu prisosință mai ales în perioada interbelică, vreme în care totodată manualele realizate s-au încadrat și integrat unui nivel mondial. A urmat o jumătate de veac totalitar, cu întruchipările și fazele sale diferite, a cărui cea mai nefastă concretizare a reprezentat-o Manualul de Istoria României realizat de Mihail Roller, care a denaturat primitiv istoria națională și nu întâmplător, în paralel, în ceea ce privea istoria universală s-a încercat a o elimina ori cel puțin restrânge, inclusiv din preocupările cercetării istorice, sau a o dirija, unilateral, spre istoria Uniunii Sovietice, asistându-se în parte, în această privință, la o  reeditare a orientării ce se dăduse istoriei universale și în perioada regulamentară! În anii 60 s-a asistat apoi, ca reflex al unei situații generale, la o revenire la o istoriografie națională, dar, după o etapă benefică și promițătoare, în care se părea ca începuse odată cu revenirea la valorile naționale și cu respectul redat unor mari personalități ale trecutului românesc și o reintegrare în istoriografia universală, să se intre într-altă lungă și apăsătoare etapă, în care, treptat, politicul a acoperit – copleșitor și în haine primitive – activitatea istoriografică, exacerbându-se totodată, oficial și artificial, componenta națională. Departe de mine gândul de a nu acorda întreaga prețuire celor care s-au străduit și în acele timpuri, în atât de grele împrejurări, să asigure dezvoltarea pe mai departe istoriografiei românești și care n-au crezut pradă formulelor stereotipe, absurde și nocive, clișeelor, ci dimpotrivă le-au respins și nu le-au dat curs.

În decembrie 1989, spectaculos și cu atâtea jertfe de vieți umane, România a reintrat în lumea căreia totdeauna i-a aparținut și din care se cuvine a face parte. De șapte ani și jumătate, trecem printr-un complicat proces de revenire și, paradoxal, de înaintare totodată, cu frământările, ezitările, greșelile și – nu mă sfiesc a o spune – noile primitivisme ale unei societăți aflată într-un proces de febrile mutații, fără a avea totdeauna  temeiurile necesare, căutându-ne încă căile cele mai nimerite către un țel care este, consider, al tuturor, dar în realizarea căruia, în condițiile unei minunate libertăți recâștigate – poate singura realizare reală și intangibilă! –, ne împărțim opțiunile pe un larg evantai social-politic ori, cei mai mulți, căutăm încă opțiunea cea nimerită!

Manualul de istorie își are și el locul în tot ceea ce se întâmplă. Și aici se tinde către o reașezare, de la retușarea și eliminarea de moșteniri din manualele epocii anterioare la reintroducerea unei beneficie prezențe concurențiale a manualelor. Drumul ce trebuie străbătut este încă lung și obstacolele nu lipsesc și nu vor lipsi, căci nu este vorba numai de o realiniere care revine manualului românesc de istorie, în sensul eliminării sechelelor totalitare și regăsirii depline a unui numitor comun, ci este vorba și de a răspunde, alături de întreaga istoriografie didactică a lumii, provocărilor grave și complicate în fața cărora se găsește omenirea în ansamblul ei.

      Din secolul al XVIII-lea, când unitatea europeană a manualului de istorie era cu mult mai accentuată, s-a trecut la etapa manualului de istorie realizat în funcție de noua componență modernă a fiecărei națiuni, corespunzând discursului național, întreținut timp de două veacuri. Dar, astăzi, continentul nostru (ca și întreaga umanitate) se găsește la o cotitură decisivă a mersului său înainte, în care, sub o formă sau alta, ideea unei noi unități se impune cu acuitate, ca singura soluție de a nu ne prăbuși cu toții într-un neant, de a pune chiar capăt existenței speței umane.

Pe ce drum se va merge înainte? este o întrebare pe care firesc ne-o punem. Mărturisesc adeziunea mea la gândurile marelui bărbat de stat care a fost generalul de Gaulle. Geografic, Europa se întinde până la Urali, dar, totodată, ea continuă a se afirma ca o Europă a națiunilor și cred că acest statut îl va avea mai departe o foarte lungă perioadă. Grav este însă că stadiul de pregătire al națiunilor componente ale continentului este diferit și mai ales că stadiul lor inegal de dezvoltare materială și viziunile deosebite ale oamenilor dintr-o țară ori alta fac și mai grea necesara lor apropiere și conlucrare, viziuni rezultate nu în mică măsură din viețuirea în sisteme diferite și mai ales, pentru cei din Răsărit în poluarea spirituală prin care au trecut timp de o jumătate de veac și în ceea ce privește Rusia timp de aproape trei sferturi de veac!

Trăim într-o lume în care imaginea ocupă un loc deosebit și în care manipularea este și ea prezentă, uneori copleșitor, în care deruta oamenilor uneori nu este mică, în care proceseele de reașezare nu sunt simple, ba uneori sunt de-a dreptul derutante. Ce loc ocupă manualul de istorie în aceste societăți pretutindeni frământate, fie că este vorba de contradicții și uneori chiar conflicte etnice, social-economice sau confesionale? Și mai ales ce rol ar trebui să ocupe? În primul rând să avem în vedere contribuția  extraordinară pe care o poate avea manualul de istorie în formarea viziunilor asupra vieții și a lumii, asupra relațiilor dintre oameni a sute de milioane, dacă nu miliarde,  de locuitori ai Terrei, deoarece în lumea contemporană școlarizarea  cuprinde într-o uriașă rețea tineretul, tocmai în anii cei mai gingași ai formării sale. În al doilea rând, să ne întrebăm în ce măsură manualele noastre corespund necesităților noastre, ale omenirii, de astăzi și mai ales de mâine?

Manualul de istorie trebuie să realizeze treptata integrare a tinerilor în societatea proprie, în națiune și de asemenea, în umanitate. Istoria are, neîndoielnic, un rol formativ extraordinar, tocmai prin aceea că ridică pentru tânăr perdeaua ce acoperă trecutul și totodată îi transmite o experiență. Asistăm astăzi la o „individualizare” a existenței fiecăruia, ca rezultat al libertății redobândite, atât față de comunitatea umană cât și față de procesul de evoluție al acesteia. Istoriei și implicit manualului de istorie le revin a readuce, a reintegra pe individ într-un întreg căruia el îi aparține, o reintegrare liber consimțită și firească, nu impusă, totalitar, prin lozinci și stereotipuri, ci prin cunoaștere, interesant și stimulativ transmisă. Viitorul va aparține națiunilor, cel puțin pentru o perioadă, până când condițiile de egalizare a europenilor, pe toate planurile, vor crea posibilitatea obiectivă de realizarea a unei alte unități mai cuprinzătoare și mai profundă, la nivel continental, deschizându-se și perspective națiunilor europene spre un viitor al umanității integrate. Dar această nouă Europă a națiunilor va trăi – și trebuie s-o facă pentru a supraviețui! – într-o articulare benefică, într-un sistem nou de relații, din care să fie eliminate meschine contradicții, conflicte depășite, în care statele europene să stăruie pentru apropierea și conlucrarea lor multiformă. Cât de mult poate face în această privință manualul de istorie!

Ce trebuie să transmită tânărului un astfel de manual? În primul rând să-i asigure sentimentul continuității, acela că el aparține unui lanț evolutiv cu rădăcini milenare, că este parte a unui uriaș întreg, care leagă un îndepărtat trecut de viitor și mai ales să-i arate că lipsit de componenta trecutului, a devenirii și evoluției, ar risca să rămâie suspendat într-un punct nedeterminat, cunoașterea trecutului însemnând înainte de toate a asigura o limpede temelie prezentului și a da baze puternice noilor construcții ale viitorului. În al doilea rând, este firesc ca manualul să transmită tânărului datele esențiale ale istoriei propriei sale etnii, dar insistându-se nu pe războaie și cuceriri, necesare și ele a fi cunoscute, dar ca triste experiențe, ci pe treptata alcătuire a zestrei de spiritualitate și civilizație. În al treilea rând, istoria aceasta a devenirii naționale trebuie neapărat încadrată istoriei generale, tocmai pentru a se evita formarea unor viziuni național egocentriste, de exacerbare a unui rol istoric și totodată pentru a se contribui la eliminarea oricărei tendințe de adversitate ori chiar a urii față de alte popoare.

În această încadrare universală a istoriei naționale, manualul ar trebui să acorde o atenție priroritară trecutului popoarelor vecine. În realitate, dacă, în general, manualele acordă atenție istoriei marilor națiuni, ele lasă pe un plan secundar sau chiar neglijează procesele de devenire ale vecinilor. În afară de această, legăturile ce au ființat, firesc, timp de veacuri între propriul popor și cele din preajma sa, nu trebuie înfățișate, cum lucrul se face în general, prin componenta, reală, dar departe de a fi unică, a conflictelor, războaielor, cuceririlor, lăsându-se laoparte esențialul și anume conlucrarea și – nu rareori – conviețuirea, care, în timp, acoperă cu mult mai mult spațiu decât izbucnirile conflictuale și cu urme cu mult mai profunde și pozitive în evoluția și unora și altora. Din nefericire, acest lucru are loc și la nivelul istoriografiilor și cu atât mai mult el se reflectă în manuale. Manualul de istorie trebuie neapărat să devină o punte de apropiere, mai ales că pe această cale, a cunoașterii reciproce, aria de înțelegere a fenomenelor devine  mai largă, nu numai în ceea ce privește trecutul, dar mai ales prezentul și viitorul.

Manualul de istorie trebuie să dea o atenție deosebită epocii contemporane, în care trebuie evidențiate, din nou cu prioritate, tocmai marile probleme ale contemporaneității, care se ridică în fața continentului și a întregii umanității și – când este cazul – rădăcinile lor în trecut. Manualul trebuie să transmită un sentiment de solidaritate umană și aceasta se poate realiza tocmai prin accentuarea unei atenții către problemele evoluției civilizației, a contribuțiilor națiunilor, a schimburilor lor pe acest plan și nu prin exacerbarea conflictelor, fără ca aceasta să însemne o escamotare a realităților, dar, evitându-se, cum s-a făcut, de către toți, de două veacuri, de a se opune accentul tocmai pe acest aspect. Într-un cuvânt, manualul secolului al XXI-lea trebuie să răspundă noii faze în care se găsește umanitatea și continentul sau spre care el tinde și să ajute, pozitiv, la deplina ei înfăptuire.



[1] Nicolae Andrei și Gh.Pârnuță, Istoria învățământului din Oltenia, vol. I, Craiova, 1977, p. 293.

[2] Nicolae Albu, Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944, p. 101–102.

[3] Ibidem, p. 310, 315–316; vezi și Ștefan și Florela Bârsănescu, Educația, învățământul, gândirea pedagogică în România. Dicționar cronologic, București, 1978, p. 34, 37, 39.

[4] Nicolae Albu, op.cit., p. 315.

[5] Onisifor Ghibu, Din istoria literaturii didactice românești, București, 1975, 51, 53–55, 54.

[6] Nicolae Albu, op.cit., p. 307; N.Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, ediția a  2-a, vol. II, București, 1932, p. 134; Onisifor Ghibu, op.cit., p. 46.

[7] Istoria învățământului în România, sub redacția lui Ștefan Pascu, vol .I, 366.

[8] Onisifor Ghibu, op.cit., p. 76.

[9] Ibidem, p. 88–89.

[10] Ibidem, 55–61

[11] Ibidem, p. 60.

[12] Ibidem, p 73–75.

[13] Istoria învățământului în România..., vol. I, p. 374–376.

[14] Ariadna Camariano-Cioran, Les Académies princières de Bucarest et de Jassy et leurs professeurs, Thessaloniki, 1974, p. 144.

[15] Ibidem, p. 141.

[16] Ibidem, p. 171–179.

[17] Iacob Mârza, Școală și națiune (Școlile din Blaj în epoca renașterii naționale), Cluj-Napoca, 1987, p. 153.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem, p. 145.

[20] Nicolae Albu, Istoria școlilor românești din Transilvania, 1774–1805, București, 1966, p. 9.

[21] Din istoria pedagogiei românești. Culegere de studii, București, 1957, p. 140.

[22] I.Popescu-Teiușan, Grigore Pleșoianu ca pedagog, în Din istoria pedagogiei românești, București, 1957, p. 313–316.

[23] Gabriel Bădărău, Organizarea și conținutul învățământului public din Moldova între anii 1832 și 1848 (II), în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A.D.Xenopol»” Iași, XVIII (1981), p. 217.

[24] Ibidem.

[25] Bibliografia românească modernă (1831–1918), sub coordonarea generală a lui Gabriel Ștrempel, vol. I, București, 1984, p. 3–5.

[26] Pentru dezvoltarea istroiografiei românești în prima jumătate și la mijlocul secolului al XIX-lea, vezi excelenta monografie a lui Vasile Cristian, Istoriografia pașoptistă, Iași, 1996.